Al-Biruni (973-1048), deşi este foarte puţin cunoscut în lumea occidentală, a fost unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai tuturor timpurilor. A fost astronom, filozof, matematician, fizician, istoric, geograf, farmacist, specialist în geodezie, geolog, cartograf, antropolog, călător etc., iar opera sa ştiinţifică se estimează că depăşeşte 150 de lucrări, în care se ocupă aproape cu toate ştiinţele.¹ Cunoştea foarte bine limba greacă veche şi, aşa cum arată D. Tsibukidis, a studiat zeci de scrieri, chiar în original, ale vechilor oameni de ştiinţă greci.²

George Sarton, supranumit părintele Istoriei Ştiinţelor şi profesor la Universitatea din Harvard, spune că al-Biruni a fost „unul din cei mai mari oameni de ştiinţă ai Islamului şi, aşa cum toţi consideră, unul dintre cei mai mari ai tuturor vremurilor”.³ De asemenea, profesorul de Istoria Ştiinţelor de la Universitatea din Harvard şi din Alexandria, Abdelhamid I. Sabra, l-a numit pe al-Biruni „una dintre cele mai luminate minţi în domeniul ştiinţei din întreaga istorie”.⁴

La stânga, model de astrolab sferic, iar în dreapta, model de calendar mecanic solar şi
lunar. Aceste două modele au fost construite având drept bază schiţele şi descrierile lui al-
Biruni şi se află la Institutul de Istorie a Ştiinţelor Islamice şi Arabe, din cadrul universităţii
Goethe din Frankfurt. Imaginile provin din lucrarea directorului Institutului, profesorul
Dr. Fuat Sezgin, cu titlul „Ştiinţa şi tehnologia în Islam”.

Pentru a se comenta opera sa diversă şi contribuţia sa ştiinţifică este nevoie de o carte foarte voluminoasă. Merită să se prezinte numai o lucrare ştitate: evaluarea razei pământului la 6339,9 km., estimare care se depărtează de la realitate numai cu 16,8 km. Aşa cum consemnează profesorii de matematică John J. O’Connor şi Edmund F. Robertson, evaluarea aceasta a fost acceptată de Occident abia în secolul al XVI-lea, adică cu cinci sute de ani mai târziu.⁵

Manuscrisul persan cu schiţa lui al-Biruni care explică fazele eclipsei de
lună. A observat eclipsa de lună din 17 septembrie 1019 şi a consemnat
latitudinile geografice simultane ale tuturor planetelor cunoscute.

Din cele 150 de lucrări ale lui al-Biruni s-au păstrat numai 22. Printre ele este şi Αl-Athār al-bāqiyah (Cronologia Vechilor Neamuri), care, conform cercetătorului german Eduard C. Sachau, a fost scrisă în jurul anului 1000.⁶ În această lucrare înţeleptul persan, într-un capitol referitor la sărbătoarea Paştelui creştinilor, scrie tot ceea ce ştie despre ceremonia Sfintei Lumini.

Statuia lui al-Biruni în parcul Laleh din Teheran.

Lucrarea se păstrează în cinci manuscrise⁷ şi s-a editat pentru prima dată în 1878 de către E.C. Sachau,⁸ însă, aşa cum s-a constatat mai târziu, ediţia a fost incompletă, deoarece manuscrisul folosit nu conţinea capitolul despre cere monia Sfintei Lumini, precum şi alte părţi ale lucrării.

În 1912, Muzeul Asiatic al Academiei Regale de Ştiinţe din Sankt Petersburg a dobândit un manuscris al aceleiaşi lucrări mai vechi decât cel folosit de E.C. Sachau. Acest manuscris, care era mai elaborat şi conţinea
capitolul despre Sfânta Lumină, a fost făcut cunoscut pentru prima dată de către directorul Muzeului Asiatic, Carl H. Salemann.⁹

Extrasul de manuscris care se referă la ceremonia Sfintei Lumini a fost tradus în rusă în 1915 de către I.J. Krachkovsky.¹⁰

În 1933 cercetătorul german Hellmut Ritter a descoperit în Biblioteca Umumi (Beyazit) din Constantinopol încă un manuscris arab al aceleiaşi lucrări care, de asemenea, conţine capitolul despre Sfânta Lumină. Textul arab al capitolului respectiv a fost editat în 1952 de către germanul Johann Fück¹¹ şi în 1988 s-a tradus în limba germană de către profesorul Gotthard Strohmaier¹² în lucrarea sa Al-Biruni în Grădina Ştiinţei. Din această traducere, dar şi din însuşi textul arab, provine traducerea în limba română care urmează. Traducerea germană redă corect sensul textului, totuşi în anumite locuri au fost localizate de către profesorul de Ştiinţe Arabe Dr. Gamal al-Tahir nişte mici greşeli, care au fost corectate.¹³

Prima filă a lucrării lui al-Biruni, „Cronologia Vechilor Neamuri”, din
manuscrisul Beyazit 4667, sec. XVII. Constantinopol, Biblioteca Beyazit.

Referinţa lui al-Biruni la ceremonia Sfintei Lumini. Istorisirea începe la sfârşitul filei 347
şi continuă pe fila 348. Codicele Beyazit 4667, sec. XVII. Constantinopol, Biblioteca Beyazit.

Al-Biruni scrie în lucrarea sa:

Al-Biruni nu a urmărit ceremonia Sfintei Lumini, însă arată că are încredere în izvoarele arabe referitoare la ea.

De la început, afirmă că nu ar fi vorbit despre istoria Sâmbetei Învierii, dacă nu ar fi existat „înţelegerea unanimă a potrivnicilor” minunii, care trăiseră evenimentul ca martori oculari.

(اطباق الخصوم = înţelegerea unanimă a potrivnicilor)

„Potrivnicii” sunt cei ce neagă minunea, cei care, ca musulmani, nu o acceptă, însă descriu evenimentul în chip unanim. Tocmai aceasta arată că îl impresionează pe al-Biruni.

În acest chip referirea lui dobândeşte o altă greutate, deoarece, în esenţă, ne aduce, sau mai bine zis, uneşte toate povestirile tuturor acestor musulmani care au trăit minunea şi ale căror opere nu se păstrează astăzi.

Mai mult, informaţiile lui provin de la un martor ocular al ceremoniei, Faraj ibn Salih din Bagdad.

Al-Biruni, ca un sârguitor şi profund om de ştiinţă, face o referire completă la izvoare, încât să nu existe nicio îndoială cu privire la cele spuse de el, la o chestiune de o natură religioasă specială, care ar pricinui nedumerire coreligionarilor lui. Informaţiile pe care ni le aduce sunt cu adevărat de o nepreţuită valoare.

Faptul că citise în cărţi despre ceremonia Sfintei Lumini arată că paradoxul minunii era deja foarte răspândit în lumea arabă încă din secolul al X-lea.

Istorisirea lui are multe puncte comune cu povestirea lui Ibn al-Qass, care a fost menţionat în capitolul precedent. Aşa cum povesteşte Ibn al-Qass, în acelaşi fel şi al-Biruni menţionează că, în timp ce mulţimea aştepta, deodată „observă o flacără albă curată care aprinde o candelă”. Şi continuă spunând că „de la această flacără aprind candelele în moschee şi în biserici”.

Moscheea despre care se vorbeşte este templul Cupola (Domul) Stâncii. Aducerea Sfintei Lumini la această moschee arată deplina acceptare a minunii de către musulmani, dar şi consideraţia de care era înconjurată minunea.

Cele două căpetenii ale Cetăţii, imamul şi emirul, precum şi muezinul (cel care cheamă la rugăciune), se aflau lângă Mormânt având cu ei opaiţele lor.

Aşa cum menţionează Benjamin Z. Kedar, profesor de Istorie la Universitatea din Ierusalim, în epoca lui al-Biruni ceremonia era în esenţă împărţită între creştini şi musulmani.¹⁶ Minunea era acceptată de obşte şi se sărbătorea deopotrivă de către toţi locuitorii cetăţii.

O deosebită valoare are şi menţiunea că în fiecare an se trimitea câte un raport la califi, adică la califii din Bagdad, în care se consemna ceasul venirii Sfintei Lumini.

Întârzierea Luminii era considerată un semn de rău augur pentru următorul an, în timp ce prezenţa timpurie a ei, spre ora amiezei, era interpretat ca un semn de rodnicie. Aceasta înseamnă că faima minunii se întindea mult mai departe de Ierusalim şi, mai mult, influenţa ei se exercita chiar şi asupra cunoaşterii de mai înainte a rodniciei anului.

Acum trecem la un amănunt deosebit al povestirii.

La un fapt pe care l-am cunoscut în capitolul precedent, în epistola clericului Nichita către împăratul Constantin Porfirogenetul.

Omul care îl înştiinţase pe al-Biruni povesteşte, ca martor ocular, că nişte sultani au înlocuit fitilul candelei cu un fitil de aramă. Însă atunci când a coborât Sfânta Lumină, a aprins chiar şi fitilul de aramă.

Cuvintele اذا نزلت اتقد النحاس,care înseamnă „însă atunci când flacăra
a coborât, a aprins arama”, sunt luate din manuscrisul Beyazit 4667.

Este de o mare importanţă faptul că informaţia este transmisă lui al-Biruni de un musulman, martor ocular al evenimentului, care, ca unul de altă religie, nu are niciun motiv să laude minunea unei religii străine. Iar informaţia aceasta este menţionată de un om de ştiinţă care se numără printre corifeii tuturor vremurilor. De un universitar care, drept ultimă concluzie a sa, arată că „venirea flăcării cereşti în acea zi” se face pretext să „rămânem uimiţi”.

[ موضع العجب =rămânem uimiţi].

Chiar şi numai această formulare arată că al-Biruni primise informaţia cu privire la evenimentul minunat din Sâmbăta Mare. Şi motivul pentru care o primeşte, aşa cum el însuşi explică, este acela că izvoarele sale sunt valide şi exprimă o unanimitate de vederi.

Aşa cum deja s-a menţionat, referirile lui al-Biruni şi ale lui Ibn al-Qass arată limpede marea răspândire şi acceptare pe care a cunoscut-o minunea în rândurile populaţiei musulmane din Palestina.

Însă această răspândire constituia o evoluţie foarte neplăcută pentru conducătorii lumii musulmane. Şi aceasta se întâmplă pentru că, pe de o parte, se împotrivea canoanelor credinţei musulmane, iar, pe de altă parte, funcţiona ca mijloc de prozelitism, atrăgând pe musulmani la credinţa creştină.

În anul 1009, la numai 9 ani de la scrierea operei lui al-Biruni, califul Egiptului, al-Hakim, a hotărât să oprească definitiv participarea anuală a creştinilor şi musulmanilor la ceremonia Sfintei Lumini. Şi ca să ducă la bun sfârşit planul său, a hotărât să dea foc şi să distrugă în întregime Biserica Învierii şi Mormântul lui Hristos.

1. Numărul operelor consemnate sunt 146. Printre acestea se cuprind 35 de cărţi de astronomie, 15 de matematică (8 de aritmetică, 5 de geometrie, 2 de trigonometrie), 23 despre astrologie, 16 scrieri filologice, 10 despre geodezie şi cartografie, 4 despre instrumente astronomice, 9 despre geografie, 2 despre medicină şi farmacologie, 4 lucrări istorice, 3 despre religii şi filozofie, 2 despre mineralogie şi roci ş.a.

2. Cercetătorul operei înţeleptului pers, D. Tsibukidis, în articolul său „Cugetare filozofică elenă-elenistă în textele lui al-Biruni”, spune următoarele: „In his works Biruni drew heavily upon Aristotle’s Physics, Metaphysics, De Caelo, Meteorology, Parts of Animals… He also fundamentally analysed the dialogues of Euclid, the oeuvre of Archimedes, the philosophical treatise Diacosmos of Democritus… He avidly studied the Almagest and Geographia of mathematician and astronomer Ptolemy, the treatises of the Greek physicians Hippocrates, Discorides, Galen, Oribasius, the chronicles of Eusebius… Αt a time when religious fanaticism swept medieval Europe… he as a forerunner of the Renaissance, was far in advance of the scientific thought then obtaining in Europe”. Adică: „În operele sale, al-Biruni s-a bazat în mare măsură pe operele lui Aristotel: Fysika, Metafysika, Peri Ouranou [Despre cer], Meteorologika, Peri ton zoon [Despre animale]... De asemenea, a analizat în mod deosebit dialogurile lui Euclid, operele lui Arhimede, dialogul filozofic Diakosmos al lui Democrit… A cercetat cu râvnă Megisti Synaxi şi Geografia matematicianului şi astronomului Ptolemeu, cuvintele medicilor greci Hipocrate, Dioscoride, Galen, Orivasios, cronicele lui Eusebiu… Într-o perioadă când fanatismul religios bântuia Europa medievală…, acesta [al-Biruni], ca precursor al Renaşterii, a depăşit cu mult în cugetare ştiinţifică Europa din acea vreme” (D. Tsibukidis, “Graeco-Hellenistic philosophical thought in the writings of Abu Raikhan Biruni”, în Graeco-Arabica 7-8, Nicosia 2000, p. 524, 533).

3. „One of the very greatest scientists of Islam, and, all considered, one of the greatest of all times” (G. Sarton, Introduction to the History of Science, Baltimore 1951, vol. 1, p. 707).

4. „One of the great scientific minds in all history” (A.I. Sabra, Ibn al-Haytman, Harvard Magazine, septembrie 2003).

5. „He found the radius of the earth to be 6.339 km, a value not obtained in the West until the 16th century” (F. Robertson - J. O’Connor, Al-Biruni, MacTutor History of Mathematics archive).

6. Ε.C. Sachau, The Chronology of Ancient Nations, Londra 1879, Prolog, VIII. Acelaşi lucru susţine şi Μ. Canard: „L’ouvrage de Biruni e ete compose en l’an 1000” (Μ. Canard, “La destruction de l’Église de la Réssurection”, Byzantion 35, 1955, p. 35).

7. Cele cinci manuscrise sunt: MS Or Ms 161, anul 1307, Universitatea din Edinburgh; MS Paris Arabe 1489, sec.17, Paris, Biblioteca Naţională; MS Beyazit 4667, sec. 17; MS Muzeului Asiatic, St. Petersburg; MS Add. 7697, anul 1286, Londra, British Library.

8. C.E. Sachau, Chronologie orientalischer Völker von Albêrûnî, Leipzig 1878.

9. C.Η. Salemann, „Zur Handschriftenkunde, Al-Biruni’s al-Atar al-Bakiyah”, Izvestiya Ιmperatorsko Αkademii Νauk, St. Petersburg 1912, p. 861-870.

10. I.J. Krachkovsky, „«Blagodatny ogon» po rasskazy al-Biruni i drugich musul’manskich pisatelej X-XIII vekov”, Christianskij Vostok 3 (1915), p. 235-238.

11. J. Fück, „Sechs Ergänzungen zu Sachaus Ausgabe von al-Bīrūnī’s Chronologie orientalischer Völker”, Documenta Islamica Ιnedita, Berlin 1952, p. 94. Pentru traducerea rusească vezi de asemenea M.A. Sal'e, Abureikhan Biruni (973-1048): Izbrannye proizvedeniia, Taşkent 1957, p. 348-350.

12. Gotthard Strohmaier este profesor de limbi semitice şi arabe la Universitatea Freien din Berlin şi membru al Academiei din Berlin.

13. Greşelile care au fost localizate sunt:

Cuvântul الخلفا este redat cu calif, în timp ce el înseamnă califi.

Cuvântul السلاطين este redat cu stăpânitor, în timp ce el înseamnă sultani (sau stăpânitori).

Cuvântul الجامع este redat cu geamii, în timp ce el înseamnă geamie.

14. Vezi J. Fück, op. cit., p. 94. De multe ori în spatele aflării unui fragment dintr-un manuscris, cum este cel de faţă, se ascunde o procedură complexă şi de lungă durată. Hellmut Ritter, care a descoperit manuscrisul, l-a înregistrat cu numărul greşit de 5667, în timp ce numărul lui era 4667. Mai mult, Johann Fück, care a editat fragmentul despre Sfânta Lumină, nu menţionează numerele filelor care conţin fragmentul. În cele din urmă, istorisirea este cuprinsă în filele 347 şi 348 şi localizarea lor ar fi fost cu neputinţă fără ajutorul Prof. Dr. Fuat Sezgin de la Universitatea din Frankfurt şi a lui Erdem Selcuk, bibliotecarul Bibliotecii Beyazid, cărora le mulţumesc cu căldură.

15. Traducerea germană menţionează următoarele: „Vom Ostersonnabend wird etwas erzählt, das den Naturwissenschaftler in Erstaunen setxt und das er schwerlich als wahr anerkennen wird. Und wenn sich nicht die Gegner über die Nachrichten darüber einig waren und berichtet hätten, es selbst gesehen zy haben, und wenn nicht hervorragende Gelehrte und andere Leute es in ihren Büchern uberliefert hätten, konnte man sich nicht damit zufriedengeben. Ich habe es aus Büchern erfahren und auch von al-Farag ibn Salih aus Bagdad gehört, daß mitten in der Auferstehungskirche in Jerusalem das Grab Christi aus einem einzigen Felsblock ausgehöhlt ist, der es nach Art einer Grabkuppel umschließt. Darüber erhebt such eine andere große, Kuppel. Rund um den Felsen sind Emporen. Von dort schauen die Muslime zu. Die Christen, und wer sonst an diesem Tag zum ort des Grabes kommt, flehen und rufen zu Gott, dem Erhabenen, vom Mittag bis zum Abend. Es kommen auch der Muezzin der Moschee, der Vorbeter und der Emir der Stadt und setzen sich bei dem Grab nieder. Sie bringen Lampen mit, die sie daraufstellen, während es noch verschlossen ist. Die Christen haben schon zuvor ihre Lampen und Leuchter gelöscht und warten, bis daß sie ein reines weißes Feuer sehen, das eine Lampe zum Entflammen bringt. Davon werden die Lampen in der Moschee und in den Kirchen angezundet. Dann macht man an den Kalifen einem schriftlichen Bericht uber den Zeitpunkt, an dem das Feuer herabkam. Aus der Geschwindigkeit seines Herabkommens und ob es bald nach der Mittagszeit erfolgte, schießt man auf ein fruchtbares Jahr; wenn es sich aber zum Abend him verzögert oder noch später wird, auf ein unfruchtbares. Derselbe Berichterstatter teilte auch mit, ßab ein Herrscher anstelle des Dochtes einem Kupferdraht anbrachte, damit es sich nicht entzünden und das Ganze mißlingen sollte. Als aber das Feuer harabkam, brannte das kupfer. Die Herabkunft dieses Feuers an einem Tag, der nach einem bestimmten Zeitraum wiederkehrt, gibt Anlaß zur Verwunderung” (G. Strohmaier, Al-Biruni, In den Gärten der Wissenschaft, Leipzig 1988, p. 125-126). Pentru traducerea franceză, vezi M. Canard, „La destruction de l’Église de la Résurrection”, p. 36-37, precum şi I. J. Krachkovsky, „Le feu beni”, Proche-Orient Chrétien 49 (1999), p. 261-62. Pentru traducerea engleză, vezi F.E. Peters, Jerusalem: The Holy City in the Eyes of Chroniclers, Princeton 1985, p. 262.

16. „Al-Biruni has Christians and Muslims praying for the fire’s coming. Thus the descent of the Holy Fire assumes the features of a ceremony shared by Christians and Muslims”. Adică: „Al-Biruni arată că creştinii şi musulmanii se roagă pentru venirea Luminii. Astfel pogorârea Sfintei Lumini primeşte însuşirile unei ceremonii pe care o impart creştinii şi musulmanii” (B.Z. Kedar, „Convergences of Oriental Christian, Muslim and Frankish worshippers”, în The Crusades and the Military Orders, p. 90).