GreekEnglish (United Kingdom)GermanSpanishItalianRussianRomanianSerbianFrench

Arabul Ibn al-Qass (cca. 940)

Jurisconsultul arab Ibn al-Qass1 s-a născut pe la sfârşitul secolului al IX-lea şi a murit în 946. A fost un desăvârşit cunoscător al legii islamice şi scriitor al multor opere teologice. Printre acestea se numără şi opera Kitab dala’il al qibla, în care se menţionează pentru prima dată o descriere de o mare însemnătate a ceremoniei Sfintei Lumini.

Lucrarea despre care vorbim se păstrează în cinci manuscrise,2 şi a fost editată pentru prima dată în 1913 de către cercetătorul şi colecţionarul arab, Qirqis Safa,3 dintr-un manuscris personal care datează din anul 1389. După moartea lui Safa, manuscrisul a dispărut, ca după câteva zeci de ani să apară în Egipt, în Colecţia Ahmad Taymur a Bibliotecii Naţionale din Cairo, unde se află până astăzi sub denumirea de Codicele Ahmad Taymur 103. Acest manuscris arab a fost editat de asemenea şi în Frankfurt, în 1987, de către profesorul Dr. Fuat Sezgin.4

Urmează imaginile manuscrisului, transcrierea textului original şi traducerea care provine din traducerea în franceză a lui Louis Cheikho. Traducerea a fost verificată şi de către profesorul de Studii Arabe Dr. Gamal al-Tahir, astfel încât să existe o cât mai mare acurateţe în redarea lui.

 

 

Referinţa lui Ibn al-Qass despre Sfânta Lumină în preţiosul manuscris Ahmad Taymur 103 (1389)
din Biblioteca Naţională a Egiptului. Povestirea începe la sfârşitul foii 47 şi continuă în foaia 48.

Ibn al-Qass scrie în opera sa:

 

„De la Paştele creştinilor, în Sâmbăta Mare, creştinii ies de la locul Mormântului şi merg în jurul stâncii care este înconjurată cu o balustradă. De acolo privesc Mormântul şi toţi împreună se roagă şi se închină înaintea lui Dumnezeu Cel preaînalt, de la rugăciunea de dimineaţă până la apusul soarelui. Emirul şi imamul templului sunt prezenţi. Sultanul încuie uşa Mormântului. Toţi stau nemişcaţi până ce zăresc o lumină, asemănătoare cu un foc alb, care iese din interiorul Mormântului. Atunci sultanul deschide uşa şi intră ţinând o lumânare, o aprinde cu acel foc şi apoi iese. Flacăra lumânării aprinse nu arde. O dă imamului care o duce şi aprinde candelele templului. Când această lumânare a trecut prin trei mâini, atunci arde şi se preface în flacără [obişnuită]. Apoi se întocmeşte un raport care adevereşte că focul a venit în cutare ceas şi zi şi se înmânează sultanului. Dacă a apărut în acea zi, în ceasul rugăciunii, pentru ei este semn că anul nu va fi roditor, fără ca aceasta să însemne că va fi un an secetos. Dacă flacăra a apărut către amiază, aceasta înseamnă un an cu lipsă de alimente”.5

فإذا كان فصح النصارى وهو يوم السبت الكبير وذلك يوم يخرج الناس من موضع القبر إلى الصخرة وحول الصخرة داربزينات يتطلعون إلى موضع القبر يبتهلون كلهم ويتضرعون إلى الله تعالى من وقت الأولى إلى المغرب ويحضر الأمير وإمام المسجد. ويغلق السلطان الباب الذي على القبر ويقعد على الباب فهم على هذا حتى يرون نورا كأنه نار بيضاء تخرج من جوف القبر. فيفتح السلطان الباب عن القبر ويدخل إليها وفي يده شمعة فيشعلها من ذلك النور فيخرجها والشمعة تشتعل و. فيدفعها إلى الإمام فيأتي الإمام بتلك الشمعة فيشعل قناديل المسجد. فإذا تداولت تلك الشمعة ثلاثة أيد احترقت بعد ذلك وصارت نارا. ويكتب الخبر إلى السلطان ويعلمه ان النار نزلت في وقت كذا من يوم كذا. فإذا نزلت وقت الصلوات الأولى من ذلك اليوم كانت دليلا عندهم على أن السنة ليست بخصبة ولا قحطة وإذا نزلت وقت العصر .دلت على أن السنة قحطة


 

Referirea lui Ibn al-Qass are o deosebită importanţă, deoarece provine de la un musulman foarte pios şi bun cunoscător al legilor. Aşa cum se menţionează în text, conducătorii musulmani ai Ierusalimului aveau controlul absolut
asupra ceremoniei. Sunt prezenţi imamul templului, emirul şi sultanul (السلطان), care este singurul care deţine cheile Mormântului.

Pe toată durata ceremoniei credincioşii se roagă, iar patriarhul ortodox, stând în afara Mormântului şi în faţa întregii mulţimi de faţă, rosteşte invocarea rânduită pentru venirea Sfintei lumini.

Toate se fac la arătare. Mormântul este încuiat şi gol. Şi deodată o Lumină albă iese din interiorul lui. Este vorba despre Lumina cea mai presus de fire care izvorăşte din Mormânt.

Atunci sultanul descuie Mormântul şi intră să-şi aprindă lumânarea, iar după ce iese, o dă imamului. Musulmanii participă într-o măsură atât de mare şi cu atâta seriozitate, încât ai crede că ceremonia este a lor.

De o excepţională însemnătate este şi mărturia care spune că flacăra sfântă nu arde. Ibn al-Qass face o distincţie clară între lumina care apare în interiorul Mormântului şi flacăra pe care o iau credincioşii după câteva minute cu lumânările lor.

Referirea lui are o deosebită însemnătate. El foloseşte cuvântul نور care înseamnă lumină şi cuvântul نار care înseamnă foc.

Când se arată Sfânta Lumină, ea este văzută de musulmani ca o lumină dumnezeiască albă, care nu are nicio legătură cu focul pământesc. Iar când această flacără dumnezeiască se dă din lumânare în lumânare, după „trei mâini”, aşa cum spune, adică după câteva secunde, Lumina cerească se transformă în pământească.

نور se transformă în نار , adică din Lumină dumnezeiască în foc pământesc.

Atunci când sultanul iese cu lumânarea aprinsă din interiorul Sfântului Mormânt, flacăra lumânării lui nu arde. Ibn al-Qass foloseşte expresia لا تحترق care înseamnă „nu arde”. În traducerea sa L. Cheikko se întâlneşte expresia „nu se strică”, care însă nu redă clar sensul.

Potrivit profesorului de Limbi Arabe, Dr. Gamal al-Tahir, nu există nicio îndoială că sensul propoziţiei este „flacăra lumânării nu arde”.

Este vorba despre fenomenul cunoscut al nearderii Sfintei Lumini, care continuă să se observe până astăzi.

În clipa când se aprinde candela neadormită dinăuntrul Sfântului Mormânt, Lumina are culoarea alb-albăstruie şi nu arde deloc. Câteva secunde mai târziu se schimbă în flacără obişnuită care, aşa cum a constatat scriitorul acestor rânduri şi alte mii de creştini, cu adevărat arde, dar nu arde cu intensitatea unei flăcări obişnuite.

Închinători care îşi „spală” feţele cu Sfânta Lumină. Ibn al-Qass a fost primul care a
menţionat, acum o mie de ani, că Sfânta Lumină nu arde.

Acceptarea minunii de către comunitatea musulmană din Ierusalim se face încă mai vădită în referirea că imamul aprindea cu Sfânta Lumină „candelele dinlăuntrul templului”, prin templu înţelegând „Cupola Stâncii”, care este considerat al treilea templu sfânt a lumii islamice, după Mekka şi Medina.

Sfânta Lumină este dusă de către imam în cel mai sfânt loc al musulmanilor din Ierusalim.

 

Templul Cupolei de aur a Stâncii a cărei construcţie a fost terminată în 691. Sub cupolă
există o stâncă de pe care musulmanii cred că prorocul lor Mahomed s-a înălţat la cer.
Candelele acestui templu, pe la mijlocul secolului al X-lea, imamul musulman le aprindea
în fiecare Sâmbătă Mare cu Sfânta Lumină.

Toate acestea se întâmplau în prima jumătate a secolului al X-lea, într-o perioadă în care lumea creştină şi lumea musulmană se aflau într-un puternic conflict. Ţinând cont de severitatea religiei musulmane, pare de necrezut că cea mai importantă minune din lumea creştină, care are legătură cu Învierea lui Hristos, este primită de înşişi musulmanii din Ierusalim şi este sărbătorită cu toată solemnitatea de către conducătorii politici şi religioşi ai Cetăţii.

Povestirea lui Ibn al-Qass ne transmite un mesaj foarte luminos care descoperă multe despre autenticitatea minunii, dar şi despre Învierea Dumnezeului-Om.

 

1. Abi Ahmad al-Tabari Ibn al-Qass.
2. Cele cinci manuscrise sunt: MS Ahmad Taymur 103, Cairo, Biblioteca Naţională; MS Miqat 1201, Cairo, Biblioteca Naţională; MS Veliyuddin 2453 Constantinopol, Biblioteca Beyazit; MS XXXIV, Madrid, Colecţia Gayangos; MS Oriental 13315, 1705, London, British Library. Este singurul manuscris care cuprinde toată opera (ff. 2b-57a). Trei din cele cinci manuscrise sunt analizate în ediţia J.-C. Ducène, „Le Kitab dala’il al-qibla d’Ibn al-Qass: analyse de trois manuscrits et des emprunts d’Abu Hamid al-Garnati”, ZGAIW 14 (2001), p. 169–187. 3. Q. Safa, „Ta‘rif ba’d mahtutat maktabati”, Al-Masriq 16, Beirut 1913.
4. F. Sezgin, “Kitab dala’il al-qibla li-ibn al-Qass” [Das Buch über die Orientierung nach Mekka von Ibn al-Qass], ZGAIW 4 (1987–88), p. 7-92. Dr. Fuat Sezgin este director al Insitutului pentru Istoria Ştiinţelor Arabe şi Islamice din cadrul Universităţii Johann W. Goethe din Frankfurt.
5. Traducerea franceză arată următoarele: „À la Pâques des Chrétiens, le Samedi Saint, les gens sortent de l’emplacement du tombeau pour aller au rocher autour duquel sont les balustrades; (de là) ils regardent le tombeau, tous prient, se prosternent devant Dieu le Très-Haut, depuis la première prière du matin jusqu’au coucher du soleil. L’émir et l’imâm de la mosquée y sont présents. Le gouverneur verrouille la porte de sépulcre. Ils restent tous ainsi [sans bouger], tant qu’ils ne voient pas une lumière semblable à un feu blanc sortant de l’intérieur du tombaeu. Le gouverneur ouvre alors la porte du sépulcre et y entre tenant un cierge qu’il allume à ce feu, et ensuite il le sort. Le cierge allumé ne se consume pas. Il le passe à l’imâm qui l’emporte et en allume les lampes de la mosquée. Quand ce cierge est passé en trois mains, il se consume et se transforme en feu. Puis on rédige et on remet au gouverneur un rapport constatant que le feu est descendu telle heure et tel jour. S’il est descendu ce jour-là à l’heure de la prière, c’est pour eux un signe que l’année ne sera pas fertile, sans que ce soit une année de sécheresse; s’il est descendu à l’heure de midi, cela indique une année de disette” (L. Cheikho, Al-Masriq 16, Beirut 1913, p. 578-9). Pentru traducerea rusească vezi I.J. Krachkovsky, „Blagodatny ogon”, Christiansky Vostok 3 (1915), p. 232-33.

 
Autentificare





vizitatori
Avem 82 vizitatori online
Rezervați Reverendul Theodore Zissis
Τρόποι πληρωμής
Μπορείτε να επιλέξετε έναν από τους 4 τρόπους πληρωμής:
  1. Με αντικαταβολή
  2. Με κατάθεση σε τραπεζικό λογαριασμό
  3. Με Paypal
  4. Με Πιστωτική κάρτα μέσω Paypal (δεν χρειάζεται να έχετε λογαριασμό στο Paypal)